de Gabriela Istrate
Văzând acest titlu, mărturisesc cu emoție dorința de a putea reda și eu cât se poate de exact ceea ce m-a legat sufletește de satul meu. Copilăria își lasă amprenta în viața fiecăruia. Dorința de a da un alt sens vieții, ne-a făcut pe mulți să ne despărțim de sat. Ființa mea a trăit intens dorul de tot ceea ce a însemnat viața la țară.
De multe ori eram întrebată de unde sunt și răspundeam cu multă bucurie, amintindu-mi de Galeșul meu drag și zgomotosul râu Vâlsan. Viața mi-a dăruit multe amintiri din multe locuri, dar cele mai prețioase au rămas cele legate de ulițele dragi, potecile prin gradini, orizontul cu dealurile împădurite, glasul păsărelelelor izlazul satului „Bleica” plin cu fragi pe care-i înșiram pe paie, horele din zilele de târg și sărbători unde se aduna toată suflarea la o sârbă care parcă nu se mai sfârșea. Cine n-a trăit alături de acești oameni atât de bogați în calități umane nu poate să înțeleagă ce înseamnă nostalgia. Poveștile copilăriei unde binele întotdeauna trebuia să învingă, aici sunt realități. Dacă în viață ar trebui să ai atitudine, duritate, eu am moștenit de aici o anume smerenie a omului de rând. Am avut credință, voință pentru învățătură și muncă și multă dragoste pentru orice ființă creată de bunul Dumnezeu. Starea materială precară, de obicei formează omul după principii sănătoase, educația este toată agoniseala la vremea tinereții.
Îmi amintesc măsuța cu trei picioare în jurul căreia ne strângeam mulți copii, nepoți cu linguri de lemn și o strachină din pământ, mâncând toți lapte bătut în putinei cu mămăligă tăiată cu o ață. Iarna, în orice casă era grijă mare să se postească, iar apoi se tăia porcul și mâncam sarmale din carne tocată cu toporul și carne afumată și friptă în sobă pe jar. Toate bucatele erau foarte gustoase și mult dorite de copii deoarece nu aveam voie să mâncăm până nu luam „păștițe”. Mamele și bunicile erau nespus de ocupate cu pregătirea hainelor cusute și țesute, numai de mâna lor. Sute de modele erau folosite în aceste straie, multă pricepere și înteligență aveau. În multe case, nu exista lumină electrică, nici eu nu aveam, dar la lumina lămpii cu gaz aveam mereu în față cusăturile în cruciulițe, era mare rușine ca o fată să nu știe să coase. Mă doare sufletul când văd că aceste minunății ce se lucrau atunci, acum sunt nefolositoare, ba uneori sunt privite ca pe kiciuri. Mâinile femeilor din sat sunt brăzdate și zdrobite de atâta muncă.
Astăzi în gospodăriile lor sunt cai și tot felul de animale, în trecut nu aveau cai și înjugau vacile. Înțelepciunea bătrânilor a făcut să se păstreze în noua generație arta prelucrării laptelui. Aici cașcavalul este foarte gustos și aspectuos, este apreciat de toată lumea. Hrana fiind cu adevărat sănătoasă și aerul atât de curat aduc un plus de sănătate. M-am întors aici cu mult drag, spre apusul vieții, după ce am văzut cum e „în lumea domnilor” așa cum spune un cântec:
„Stau pe culmea anilor
Și mă uit în sus,
Unde-i Doamne tinerețea
Prea iute s-a dus”.
Să ne mândrim cu satul nostru, colț de rai, cu biserica noastră caldă și primitoare, dătătoare de har de la Sfânta Treime, să ne îmbrățișăm bătrânii cu sinceritate, să le călcăm pragul ca să ne povestească cum era o dată GALEȘUL.
Leave A Comment